Sunt Şerban Andrei, medic pensionar, radiolog din Reşiţa şi… m-am născut la Timişoara în 1923, dar m-am numit Kovacs Andrei, iar numele acesta cu rezonanţă ungurească a fost schimbat la un timp după ce m-am căsătorit şi am luat numele soţiei care este Şerban Viorica. Aşa… toate şcolile elementare şi medii le-am făcut la Timişoara. [...] La dorinţa dumneavoastră am să vă povestesc cum a fost cu acel lagăr de muncă. Deci în 1942 am fost invitat la Centrul Militar, cum se chema pe vremea aceea. Asta era în septembrie şi a spus să luăm cu noi haine pentru toate anotimpurile şi hrană pentru trei zile. Şi am fost duşi la gară, unde doar 20 de persoane am fost îmbarcaţi într-un bou-vagon, într-un marfar închis, cu pază militară. Şi am fost dirijaţi către est. Unde vom ajunge n-am ştiut. Şi după opt zile am ajuns la Focşani. Dacă respectivul militar care păzea, care era santinelă la vagonul respectiv, ştiţi, că se schimbau aceste santinele, fiecare, nu ştiu a câta gară a venit alt soldat. Dumneavoastră nu ştiţi, dar pe vremea aceea vagoanele de marfă aveau o platformă. Nu toate vagoanele de marfă aveau frână automată din asta cu aer comprimat, erau frâne de mână. Şi această frână de mână era lăsată pe o platformă care era într-un capăt al vagonului, ştiţi. Acolo era soldatul acela şi bineînţeles că n-aveam voie să ne dăm jos, uşa era trasă, uşa aia rulantă. Dacă soldaţii ăia nu erau oameni noi muream acolo de sete. Ei ne-au mai adus apă. Erau… nu toţi erau câini. Ştiţi. E, după ce ne-am dat acolo jos, în gară la Focşani, ne-am dus 40 sau 45 de kilometri în coloană, bineînţeles pază militară, glonţul pe ţeavă şi aşa mai departe. Am fost duşi lângă Mărăşeşti, într-un sat, Ciuşlea se chema. Mai bine-zis între satul acela şi un braţ al Siretului era un câmp. Şi acolo pur şi simplu ne-au dat nişte unelte, lopeţi. târnăcoape, cazma şi ne-au pus să săpăm… Să vă povestesc acum ca să vă puteţi da seama de efectul psihologic. Nu ne-au spus… nu ne-a spus nimeni absolut nimic. Era un teren care era mare, era îngrădit cu sârmă ghimpată, deci gard de sârmă ghimpată şi ne-au pus să săpăm nişte şanţuri. Aceste şanţuri trebuiau să fie de 15 metri lungime, 2 metri lăţime şi 2 metri adâncime. Am zis „Hopa! Gata! Astea-s gropile comune”. Dar n-a fost, n-a fost. După aceea ne-au pus să tăiem nişte copaci, să-i fasonăm şi atunci am bătut în aceşti trunchi de copaci nişte stâlpi în mijlocul acestor gropi. După aceea o singură grindă deasupra, nu ştiu dacă dumneavoastră vă daţi seama, am aruncat nişte ramuri, nişte mărăcini în marginea şanţului şi această grindă, că aşa a fost, un fel de acoperiş făcut din ramuri peste care am aruncat pământul care a fost scos din acest şanţ. Deci intrarea a fost lăsată numai într-un capăt, iar celălalt era astupat, deci era o intrare aşa, pe plan înclinat, să mergi în această văgăună subterană, lungă de 15 metri, lată de 2 şi adâncă de 2. Asta era „cazarea” în care am stat 2 ani, iarnă-vară. Frumos era când a început toamna, ploaia. Şi a plouat, şi a plouat până când acest strat de pământ s-a îmbibat cu apă. Şi atunci a început să curgă noroiul. Şi p-ormă, când a început apa Siretului să crească din cauza ploilor, atunci a venit şi apa freatică şi am stat până aproape de genunchi în apă, iarnă-vară. Bineînţeles că s-au format detaşamente de muncă obligatorie şi ne-am ocupat cu îndiguirea braţelor Siretului care trebuiau oprite ca să rămână un curs central. Am lucrat la oprirea cursului de apă care venea în aceste braţe ale Siretului. Pe de altă parte, alte grupuri au fost puse pentru defrişări de pădure, alte grupuri, mai ales în ‚’41… în ‚’43, pardon, în ‚’43, când se simţea deja că Germania nu este chiar atât de stăpână pe războiul acela, ştiţi, şi, mă rog, sigur că autorităţile militare sau Statul Major sau nu ştiu cine, au intuit că frontul o să se şi întoarcă din Rusia, ne-au pus să facem cazemate. Din pământ, din beton, mă rog. Era o normă de muncă pentru fiecare care era denumit de ei randament, adică fiecare trebuia să dea un anumit randament. Numai că acolo erau şi oameni mai bătrâni. Şi nu mergea, că nu erau în stare să facă faţă! Era o muncă foarte grea, foarte grea. Şi nu erau în stare să o facă, mai ales că era alimentaţia aia, două luni zeamă de fasole, doar 4-5 boabe. Cine a avut protecţie şi a cunoscut bucătarul a primit din fund un polonic în care a plutit 2-3 boabe de fasole sau varză. Când s-a terminat fasolea, a venit varza. Ştiţi? O pâine militară, neagră, mică, pe zi, care de cele mai multe ori nu avea decât coaja fiindcă se găsea o găurică în care „Şoarecii” sau „şobolanii” au mâncat miezul, că era numai coaja. Nu vă puteţi închipui… Nu vă puteţi imagina. De foarte multe ori pâinea se înlocuia cu un pătrat de mămăligă de 10 pe 10. Asta pe o zi. Apoi vă puteţi închipui cu hrana asta, cine putea să reziste. Cine era tânăr şi rezistent, acela a supravieţuit, ştiţi. Dar ăia care erau mai în vârstă trebuiau ajutaţi. Şi atunci fiecare tânăr mai făcea o bună parte din munca repartizată altora care erau mai în vârstă. Că dacă nu, s-a dus mâncarea pe seara respectivă, ştiţi. În schimb a primit altceva: la apelul din dimineaţa următoare a primit 25 de bastoane pe spate. Dacă n-a făcut ce trebuia să facă. Deci cam asta era. [...] Nu erau fântâni, apa de băut era braţul acela al Siretului, cum am spus, că lagărul acesta era între sat şi acest braţ al Siretului. Toată alimentaţia cu apă era din acel braţ al Siretului, drept pentru care în primăvara lui ’44, cred că prin aprilie nu mai, nu mai ţin minte exact, aprilie-mai ’44 a izbucnit o febră tifoidă, nu tifos exantematic, că păduchi ni erau, febră tifoidă din apa Siretului. În două săptămâni a curăţat jumătate din efectiv, am rămas jumătate. Mare noroc a avut acela care a supravieţuit.Şi a venit 23 august ‚’44 şi n-am ştiut ce se întâmplă pentru că lumea fierbea, s-a văzut că-i agitaţie, era lângă sat, era agitaţie, militarii care ne păzeau au intrat într-o mişcare suspectă, au plecat, au lăsat dracului, nu au zis nimic. Şi ne-am trezit singuri. Şi după aceea ne-am dus şi ne-am interesat în sat ce s-a întâmplat. Şi ne-au spus ca aşa şi-aşa, evenimentele din 23 august şi am luat-o frumos, pe câmp, înainte aşa, au venit trupele germane. Se apropia frontul, ştiţi, şi noaptea se vedeau proiectilele şi se auzeau bubuiturile. Şi noi mergeam către apus, dar frontul mergea mai repede decât puteam merge noi pe jos. Şi de-odată ne-am pomenit ajunşi din urmă de armata germană. Şi am zis „Domnule, acum s-a terminat. Terminat! Asta ne termină”, ştiţi. Vin şi întreabă ce şi cum, ştiţi cum e în război… Dar, nu. Au trecut frumos, n-au întrebat pe nimeni de ce se duce, unde se duce. Erau preocupaţi de retragerea lor. Cea mai mare spaimă, ştiţi când am tras-o? Am avut o bucată de pâine, ultima raţie, ştiţi. Aşa. Neagră, militară. Şi nemţii mergeau în coloană, mai pe şosea, mai lângă şosea, mergeau aşa, în coloană deformată, dar coloană. Că ei nu sunt în stare decât să meargă în coloană, disciplinaţi, nu ca oricare, indiferent cum, dar coloană trebuie să fie, nu? Aşa că unul s-a desprins din coloana aceea şi a venit. Era un coleg de suferinţă, ca să-i zic aşa, un prieten. Noi doi mergeam pe câmp că s-au răzleţit, s-au împrăştiat. Şi vine la noi cu puşca mitralieră. A avut o puşcă mitralieră germană pe care a ţinut-o în mână. Şi am zis, domnule, acum nu ştiu ce va fi. Şi a început să vorbească nemţeşte. Eu, care vorbesc nemţeşte am înţeles ce a zis. Ştiţi ce-a propus? Că dacă avem o bucată de pâine ne dă puşca mitralieră… În schimbul bucăţii de pâine. Şi ştiţi ce am făcut? Am scos bucăţica aia de pâine ce o mai aveam şi am dat-o soldatului german şi n-am luat, bineînţeles, că n-aveam ce face cu puşca mitralieră. Şi el a mulţumit şi a plecat. Cu puşca mitralieră cu tot. Astea sunt întâmplări unice în viaţă. N-o să aveţi niciodată experienţa asta, şocul acesta. Şi aşa am ajuns… am intrat într-un marfar, vreo două zile şi o noapte am călătorit cu marfarul acela, pas cu pas. Şi am ajuns în Bucureşti. Acolo prietenul acesta al meu a avut nişte rude, m-a dus şi pe mine acolo, mă rog, ne-am spălat, am mâncat. Ăia ne-au dat nişte haine, el a rămas acolo, eu am venit în Timişoara. Asta a fost povestea acelui lagăr.
