Eu sunt Gâb Rebeca, născută Druker. Părinţii mei au fost din Lemberg, mama şi tatăl meu - şi ei au venit aici, în ţară, chiar în Reşiţa, în timpul celui de-al doilea război mondial şi s-au căsătorit aicea, şi unul din fraţi - pe atunci eu nici nu am existat - a murit. După multă vreme a mai murit un frate. Noi am rămas deci în viaţă şase fraţi; înainte eram opt fraţi. La ora actuală sunt numai eu. Tata era un mic meseriaş, pantofar: viaţă grea. Fraţii mei au trebuit să meargă să-şi câştige existenţa, ei au urmat şi şcoala. Unul dintre fraţii mei a vrut chiar să facă facultatea de medicină, dar nu era posibil atunci, financiar nu s-a putut.[...]
Dar ce-o fost mai tragic, o fost când eu aveam cam 10 ani, atuncea cu naziştii şi cu legionarii am avut probleme mari, am fost înjuraţi, am fost scuipaţi, batjocoriţi. La urmă a apărut, nu ştiu - dumneavoastră sunteţi tânără şi nu vă mai puteţi aminti treaba asta, peste tot era scris: „Evreii nu sunt doriţiˮ, la cofetărie, la cinematografe, la restaurante. Era, după mine, o treabă care nu era cinstită.
Acuma, să vă spun aşa, în legătură cu naziştii şi cu legionarii, noi am avut foarte mulţi prieteni români, deci nu toţi au fost legionari, nu toţi au fost nazişti. Ăştia au fost oameni probabil după mine, care n-au avut minte clară, pentru că noi, fraţii, toţi cât am fost noi, suntem toţi căsătoriţi cu alte naţionalităţi. Soţul meu e român, sora mea avea chiar un neamţ, sora mea a avut un ungur. Frate-meu ăsta care a murit anul trecut în august, a stat în Braşov - el era căsătorit cu o rusoaică din Moscova.
Dar până a nu ajunge aicea, vreau să vă spun că în '41, imediat când era treaba asta cu războiul, atunci a venit un delegat, un oarecare cetăţean, cu încă vreo doi sau câţi erau -eu eram mică, nu-mi aduc chiar bine aminte- şi ne-a spus aşa: „Hai, hai, hai, faceţi-vă, imediat bagajele, îmbrăcaţi-vă şi luaţi o sacoşă, nu ştiu ce, că trăbă să vă deportămˮ. Noi, foarte speriaţi, mai voiam să ne luăm ceva lucruri. Nu ne-a dat voie şi ne-a dus la gară: „Păi, unde plecăm? Unde plecăm?ˮ „Voi nu întrebaţi nimica, o să vedeţiˮ şi „guraˮ. Bun! Şi atunci, unde ne-au dus? Ne-au dus la Oraviţa unde am stat cu domiciliu forţat din '41 până în '44. Toată familia mea, cu fraţii mei, cu părinţii mei cu tot... Fraţii mei or fost duşi la muncă grea, şanţuri, nu ştiu ce, adică muncă obştească făcută pe gratis, că nimenea n-a plătit nimic şi foarte multă vreme nu i-am văzut, dar, îmi aduc bine aminte, eram foarte tânără şi ştiu că vreo doi sau trei ani nu i-am văzut pe unde au umblat ei şi pe unde au rătăcit. [...]
În Oraviţa au trebuit la Poliţia de atuncea, au trebuit să se prezinte obligatoriu din două în două săptămâni. Deci asta o fost regulă. Pe stradă mai puţin puteai să ieşi - cum am fost eu, copilă, şi mai avea şi sora mea un fiu, el e acum plecat în Israel! De fapt ea a fost căsătorită cu un român şi el poartă numele lu' primul ei soţ. Ea pe urmă s-a despărţit şi şi-a luat unul care a fost german. Și copilul n-a vrut ca să-şi schimbe numele, pentru că el a făcut facultate, e medic şi fiul lui o plecat acum 5 ani în Israel.
