...eu făceam naveta cu „steaua lui David” în piept ca să duc şi să aduc ştirile la bunicii din partea mamei.

Timișoara
Intervievat:
Iritz Ioan
Data nașterii:
1929
Intervievator:
Adrian Onica
1999
,
Timișoara

Mă numesc Iritz Ioan, sunt născut în 17 august 1929 în oraşul Sânicolaul Mare. Provin dintr-o familie de mici comercianţi, atât bunicii din partea tatălui cât şi bunicii din partea mamei au fost comercianţi, din partea tatălui în Sânicolaul Mare, din partea mamei în Nădlac. [...]

Am avut o copilărie nici fericită, nici nefericită, undeva în medie, până în anii instaurării dictaturii legionaro-antonesciene. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1941 când, practic în primul moment nu am mai fost primiţi la gimnaziu. Atunci treceam la gimnaziu după terminarea a patru clase elementare. Nu am mai fost primiţi la gimnaziu. Dar noi atunci nu am ştiut că peste zece zile vom fi aduşi în Timişoara cu domiciliu forţat.[…] După 1941 în trei iulie, când noi am fost aduşi în Timişoara împreună cu părinţii, cu domiciliu forţat, situaţia s-a înrăutăţit în mod simţitor.

În afară de faptul că tata cât am trăit încă în Sânicolaul Mare a fost luat de legionari de trei ori, a fost bătut bine, i-au fost smulse unghiile de la degete ca să scoată aurul şi banii care practic nu-i avea. Cei din Nădlac au fost aduşi cu domiciliu forţat în Arad. Nu s-a prea putut comunica cu ei pe urmă, după o perioadă de timp am reuşit să comunic eu cu ei, adică eu făceam naveta cu „steaua lui David” în piept ca să duc şi să aduc ştirile la bunicii din partea mamei.

Când am fost aduşi în Timişoara am fost înghesuiţi în curtea Comunităţii evreieşti, mii de oameni, care cu chiu cu vai, au reuşit să primească fiecare câte o locuinţă, neîncăpătoare pentru persoanele care au fost, noi am fost patru în familie şi am avut o cămăruţă de 3x4 metri patraţi, unde a trebuit să facem şi bucătăria, să facem tot. Tata din primul moment a fost dus la muncă obligatorie, mama ocupându-se de casă cu ajutorul comunităţii şi a celorlalţi evrei care într-o oarecare măsură ne-au ajutat. Fratele meu a rămas la părinţi, iar eu am fost dat în custodie, nu este cuvântul potrivit, la o familie de avocaţi, cred că prin 1943 am fost acolo primind mâncare, cazare şi într-o oarecare măsură şi haine ca să îi ajutăm pe părinţi.

Tata între timp s-a întors de la muncă forţată, a primit un servici […]. Eu am terminat celelalte trei clase, deci am terminat şapte clase elementare. Fratele meu era cu şase ani mai mic, el abia începuse să intre pe băncile şcolii, eu a trebuit să urmez ceea ce au cerut părinţii, o şcoală comercială, dar la această şcoală comercială nefiind evrei, n-am avut acces şi s-au făcut nuclee, mici nuclee, câte un profesor, doi profesori, luau câte un elev, doi elevi, trei elevi şi făceau în particular aceste şcoli.

Normal, la terminarea anului şcolar trebuia să depui un examen. Liceele evreieşti funcţionau, dar funcţionau ca să depui aceste examene. Şi-aşa am reuşit să depun examenul de trei clase comerciale, terminând cele trei clase în mod particular, iar la terminarea războiului am intrat la şcoala comercială de stat urmând ca să fac clasa a IV-a şi pe urmă să înaintez.

Sursă:
Memoria salvată: Evreii din Banat, ieri si azi, coordonata de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iași 2002

Poveștile comunității evreiești

Citește poveștile a trei generații de evrei și descoperă destinul schimbător al acestei comunități