Părinţii mei m-au înscris în şcoala primară izraelită din Iosefin, unde director era răposatul Fleischer, pe care poate l-ai şi cunoscut, un om deosebit, la fel ca şi soţia lui, care era învăţătoare la clasa a treia. Şcoala era foarte bună; dar, când era să trec în clasa a patra, ne-am mutat din locuinţa din strada Ion Ghica într-o locuinţă pe strada Doja, care era prea departe de această şcoală. Atunci m-am înscris în şcoala primară de stat, din Piaţa Lahovari. Colegii erau români, maghiari, germani, de tot felul, reprezentând compoziţia etnică de atunci, din Timişoara. Profesorul Olaru, directorul şcolii, era un om care a ştiut să menţină un bun echilibru şi o atmosferă plăcută.
De abia când am mers la liceul de stat Loga, am început să fiu tratat altfel de elevi, dar mai ales de unii dintre profesori. La început nu înţelegeam motivul, dar încet-încet mi-am dat seama că profesorul de limba română avea o purtare antisemită, pe urmă că profesoara de botanică-zoologie era net antisemită, după aceea a devenit evident că profesorul de caligrafie-desen era antisemit, la fel, profesorul de istorie-geografie. Vorbeau cu noi, cu elevii evrei, cu o anumită rezervă şi ne dădeau note mai slabe decât meritam. Profesorul de istorie-geografie nu i-a dat niciodată unui evreu o notă mai mare de opt. Asta era în anii 1936-1938. Eram patru sau cinci evrei într-o clasă de patruzeci de elevi, cam zece la sută, atât cât era proporţia populaţiei evreieşti în Timişoara. A devenit şi mai clar în 1938, când a ajuns la putere guvernul Goga-Cuza, un guvern antisemit. Primar al oraşului Timişoara a fost numit atunci profesorul nostru de istorie-geografie, un membru important în partidul Goga-Cuza. Nu m-am mai mirat (râde) că era antisemit, nici de cum s-a purtat cu noi.
Cum se comportau ceilalţi elevi faţă de voi?Depindea de educaţia pe care au primit-o acasă. Câţiva şi-au manifestat antisemitismul, dar nu în mod violent. Unii erau indiferenţi, mulţi erau de-a dreptul prietenoşi. Noi ne-am creat un grup din ce în ce mai mare de elevi prietenoşi. Această prietenie a fost oarecum şi interesată, pentru că noi eram elevi buni şi aveau interesul să colaboreze cu noi, pentru că noi îi ajutam. Interesant este că atmosfera s-a îmbunătăţit, notele la fel. Am devenit premiant şi am fost primul la admiterea din clasa a patra în a cincea. În această perioadă, România a trecut de la un guvern aşa-numit democratic-liberal la unul dictatorial. Dar dictatura regelui Carol nu a fost o dictatură antisemită, aşa că legislaţia antisemită introdusă de guvernul Goga-Cuza a fost anulată imediat după demiterea acestui guvern. Ca urmare, antisemitismul a scăzut într-o oarecare măsură, relaţiile cu ceilalţi elevi s-au normalizat. Schimbarea politică a avut o asemenea influenţă încât, de exemplu, profesorul de desen şi caligrafie a început să mă prefere de-a dreptul. Eu desenam bine, scriam frumos şi aveam totdeauna zece la el. Deci nici atitudinea profesorilor nu a fost constantă.
A venit anul 1940 şi m-am dus să mă înscriu pentru clasa a cincea de liceu, foarte mândru că am reuşit primul la admitere. La secretariat mi s-a comunicat că au primit ordin de la Ministerul Învăţământului să nu mai primească elevi evrei în şcoală. În septembrie 1940 au ajuns la putere Antonescu şi guvernul legionar. Una dintre primele lor legi a fost excluderea tuturor evreilor din toate instituţiile de învăţământ. Au urmat dispoziţii ca evreii să fie excluşi din anumite profesiuni, iar în altele să fie treptat înlocuiţi.
Fratele meu, care, în vară, primise licenţa de avocat, nu a putut profesa avocatura şi a trebuit să devină muncitor la o fabrică, unde cu greu l-au acceptat, iar tatăl meu, care era directorul unei mici întreprinderi comerciale, a trebuit să împartă funcţia cu un român numit pentru românizare şi a primit, peste el, un controlor din partea legionarilor.
Au urmat lovitură după lovitură. Eu am fost dat afară din şcoală, dar norocul meu era că în Timişoara exista Liceul Izraelit. La secretariatul liceului Loga mi s-a spus amabil: „Liceul Izraelit funcţionează mai departe, poftim actele, te duci la ei”. Aşa ne-am dus cu toţii la Liceul Izraelit şi am fost primiţi cu mare căldură. Acest liceu a fost pentru noi mult mai mult decât un liceu, a fost un cămin cald, ceea ce nu pot să uit.
Vreau să amintesc ceva care m-a impresionat mult. În ziua aceea, am ieşit împreună cu doi-trei băieţi în parcul de lângă liceu, ne-am aşezat pe o bancă, eram trişti. Deodată s-au apropiat doi dintre vechii mei colegi, doi dintre cei care ne înjuraseră şi ne provocaseră în ultimii patru ani. Ne aşteptam ca de abia acuma să ne provoace, că uite, au ajuns la putere şi de acum înainte pot să ne înjure în public. Dar au venit la noi şi ne-au spus: „Am auzit ce s-a întâmplat, nu vă mai puteţi înscrie în şcoala noastră. Să ştiţi că ne este ruşine. Noi n-am vrut asta, noi nu ne-am gândit la asta. Ne pare rău de cum ne-am purtat până acum! Şi să ştiţi că noi suntem convinşi că nu va dura mult şi o să devenim din nou colegi.”
