În Sinagoga din Fabric, în anii ’60-’70, fiecare îşi ocupa locul rezervat şi cumpărat pentru această ocazie unică, însă în tot restul anului băncile erau mai mult goale. Mama era la balcon pe partea dreaptă, aşa că putea schimba priviri cu tata care şedea jos, pe jilţul lui de rabin, în togă şi cu coif cu pompon din satin alb strălucitor, la stânga de Aron Kodeş, dulapul cu sulurile de Tora. Lumea râdea, se îmbrăţişa şi se săruta până începea KolNidrei, una din puţinele rugăciuni când toată congregaţia era în picioare şi îşi reţinea suflarea. […] Nimeni nu se putea sustrage acestei rugi pătimaşe care începe pianissimo, domol, se amplifică treptat, se lărgeşte, se înalţă, cuprinde toată făptura. Nu sensul cuvintelor, ci melodia dramatică, purtată de voce si de orgă, angrenează individul şi comunitatea într-o emoţie colectivă. […]
Postul nu era un subiect de discuţie, posteam, răbdam de foame şi de sete, fără comentarii. […]
Nu-mi aduc aminte decât de zile însorite de toamnă aurie. Şedeam lângă mama care răsfoia în cărticica ei de rugăciuni, primită cadou de nuntă de la Eszti néni, soţia lui Matyi bácsi, bătrânul rabin Drechsler. În fiecare an de Iom Kipur o strâng la piept. […] La sfârşit e rugăciunea de Izkor, în amintirea celor care s-au stins din viaţă. Când venea momentul, trebuia să ies din sinagogă, la fel ca toţi cei care nu pierduseră încă rude de gradul întâi. Ieşeam pe vârful picioarelor, cu sufletul înfiorat, ascultând cantorul care citea numele celor decedaţi în anul care trecuse, privind pe furiş înapoi spre şirurile de oameni cu capul plecat. Ştiam ce jale o cuprinde pe mama ‒ părinţii, fratele şi alte rude pieriseră la Auschwitz. Mai târziu era şi tata îndoliat, bunicii, plecaţi când aveam doi ani, sunt înmormântaţi în Israel. Am crescut fără bunici.
Spre deosebire de alte sărbători, predica lui tata era un fel de meditaţie, o cugetare, o urare, fără anecdote biblice, fără istorioare morale; o rugă fierbinte care cuprindea tot şi care permitea fiecăruia să o completeze după aspiraţiile personale. După-amiază se cânta-recita Uvinu Malkeinu, poem zguduitor, care culminează cu dorinţa etern-umană, exprimată în versul „Părintele, regele nostru, Înscrie-ne în cartea vieţii!”. Nu am auzit niciodată şi nicăieri un Uvinu Malkeinu recitat cu mai multă ardoare decât de tata. Toată fiinţa lui se transforma în pledoarie, în implorare, în rugăciune. Ascultându-l, nu puteai să nu crezi în puterea voinţei de a face să se împlinească ceea ce-şi doreşte.
Sunetul şofarului, cornul de berbec răsucit, era aşteptat cu înfrigurare şi salutat cu un Şkoieh (Bravo) cu oftaturi de uşurare şi cu o bucăţică de ciocolată sau măr cu cuişoare, ca să prindem puteri pentru drumul spre casă. Noi trei mergeam încetişor, cam obosiţi, cam flămânzi, plini de o mulţumire adâncă, cu gândul la masa pusă, la kuglof şi la cacaua fierbinte cu frişcă.
