Şi, apăi, cu evreii iar ne-am înţeles bine, chit că ei aveau o viaţă mai aparte de a noastră şi le cunoşteam şi sărbătorile lor şi obiceiurile lor le cunoşteam foarte bine, că biserica şi casa de rugăciuni a evreilor era ataşată de casele unde am stat noi şi era avlia [curtea, n.n.] lor… a stat direct în curtea bisericii unde au avut şi o casă. Aveau nişte sărbători când ei nu puneau mâna pe nimic. Şi ne chemau pe noi să le-aprindem lumânări, să le stingem luminile şi să le mai aranjăm în biserică, că au avut nişte perne de catifea brodate cu fir de aur şi argint, extraordinar de frumoase şi săculeţe în care îşi ţineau cartea de rugăciune agăţată de spatele băncii. Pân’ la urmă nu ştiu ce s-o întâmplat cu ei, da’ s-o ars biserica lor, s-o ars totului tot ce-or avut în biserica din Fabric, o rămas numai cărămidă… Şi atunci mulţi evrei or plecat din cartier, au plecat prin Israel, Palestina, mulţi au plecat în Canada, ştiu, aproape toţi vecinii mei or plecat în Canada. Atunci, după câţiva ani, or mai rămas câţiva care ş-or ţinut slujbele în casa de rugăciuni şi la urmă s-o aprins şi casa de rugăciuni după cum am înţeles eu. [...] Mama mea ştia să gătească în mai multe feluri, ştia bine bucătăria evreiască. Eu, unde trăiam, erau mai mulţi evrei coşeri. Atunci venea la mama şi mama le mai pregătea câte ceva, cunoştea bine obiceiurile şi le tăia întotdeauna păsările, că ştia foarte bine să le cureţe… cum au ei obiceiurile. [...]
Nunţile erau foarte frumoase la ei, or avut foarte multe nunţi, am participat… O şatră, un cort de mătase albă, cum îşi ridicau ei în curtea bisericii şi acolo ţineau mirele şi mireasa. Acolo s-o desfăşurat toată nunta, sub şatra aia albă, de mătase. [...] Apăi, or plecat şi ei, or plecat aproape toţi. Şi-au rămas restul: românii, nemţii, ungurii, cum să spun, bulgarii, sârbii. Ca toţi, am avut şi ţigani, am avut, dar ei stăteau mai mult în capătul străzii, pe lângă Bega, mai stăteau, dar ne jucam cu ei, n-o fost problemă.
