Bunica a venit mai târziu la Timişoara, când aveam nouă ani; până atunci, mergeam eu la ea, la Câmpulung Moldovenesc, unde am fost foarte, foarte fericită. Era o curte mare, o casă frumoasă. Erau o mulţime de evrei, toate sărbătorile le am şi acum foarte clar în faţa ochilor, comunitatea, construcţia de Sucot (Sărbătoarea corturilor), toate tradiţiile erau păstrate. Era societatea tradiţională a bunicilor mei, cu copiii şi nepoţii lor.
Se gătea caşer?
Nu, deşi nu sunt sigură, poate că era caşer fără să-mi dau seama, nu s-a vorbit despre asta. Nu a existat religiozitate în familia noastră, poate mai degrabă în familia tatălui meu, la Târgu Neamţ. Acolo se vorbea idiş în casă, bunicul meu îşi făcea rugăciunea în fiecare zi, dimineaţa şi seara, dimineaţa îşi punea tefilin. Ţin minte că tot ritualul ăsta era foarte impresionant pentru mine şi îl am şi acum în faţa ochilor. Bunicul din partea lui tata era, deci, totuşi religios. Acolo cred că mâncarea era caşer. La noi acasă, deoarece ambii părinţii lucrau şi era tot timpul un du-te-vino, nu am păstrat niciun fel de tradiţie, dar mergeam de sărbători la sinagogă. Le am în amintire ca evenimente foarte plăcute şi înălţătoare, pe care le aşteptam chiar cu plăcere. Un timp, sporadic, am fost şi la Comunitate, am cântat în cor, deci aveam o conştiinţă clară că aparţin acestui popor, fără însă a respecta tradiţiile în mod regulat sau disciplinat.
Fără ca religia să joace vreun rol.
N-a jucat niciun rol, dar totdeauna am spus că suntem evrei. La şcoală, când am fost întrebată, nu a fost niciodată vreo problemă, toată lumea ştia.
