Zsuzsi: Au fost şi oameni buni. La Lipova am avut o angajată, o chema Mariska néni, o femeie foarte cumsecade, care a fost în serviciul bunicilor mei. Pentru mine, ea a fost totul. În timpul războiului, evreii nu aveau voie să folosească aparatele radio şi nici să posede unul. Radioul trebuia predat. Ea a luat aparatul din casă şi l-a dus undeva, în spate, în curte, şi l-a ascuns. Au venit jandarmii şi, când ea a văzut că ăştia intră în casă, de teamă să nu găsească radioul şi bunicul să păţească ceva, s-a dus şi a spart cu toporul radioul.
A fost un om care a ţinut mult la voi, cu toate că era primejdios să ai prieteni evrei pe atunci.
A fost un om excepţional, o femeie fantastică. Pe urmă, când nu a mai fost voie să o ţinem, pentru că evreii nu aveau voie să ţină angajaţi neevrei, s-a dus la nişte rude de-ale ei, în munţii Banatului, satul se chema Secean. Când a trebuit să fugim din Timişoara, că vin nemţii, Mariska néni ne-a primit la ea în familie, în acel sat.
[…] Acolo am stat destul de multă vreme. Acolo am învăţat ce e aia mămăligă cu lapte şi ce e aia să stai la ţară şi să nu ai niciun confort în jurul tău. Mi-a plăcut foarte mult, ne-am simţit bine. După război, mama i-a ajutat pe ei şi familia lor să coboare de-acolo, din munţi. Au ajuns la Dumbrăviţa, lângă Timişoara. Am fost în relaţii bune cu ei, însă şi acolo oamenii au dispărut cu timpul: unii au murit, alţii au plecat în Ungaria.
