Bunicul era cel din familie care mergea la sinagogă. Mergea în fiecare dimineaţă, bineînţeles că vineri şi de Şabat... Nu cred că a făcut muncă de lămurire, dar în primii ani ne-am dus şi noi, tata, mama, soră-mea, eu.
La care sinagogă?
Cea ortodoxă, din Iosefin. De sărbători era plină, cu multă lume în curte. Bunicul avea locul lui, noi nu aveam locuri rezervate.
Când tata a fost în detaşamente de muncă, am fost efectiv foarte singuri. Evreii nu aveau voie să facă armată şi erau duşi la muncă obligatorie. Mama mi-a povestit că aveam nişte vecini români, să le fie binecuvântată amintirea, Lucica şi Ioachim Cârloabă. Cârloabă Ioachim era inginer forestier, Lucica era o femeie frumoasă, casnică. Atunci când au venit nemţii, au pus semne pe casele care erau proprietate evreiască, iar pe urmă le-au rechiziţionat. Au intrat nişte soldaţi germani şi au spus: ,,Nouă ne trebuie casa asta, aici o să locuiască soldaţi germani. Aveţi o oră-două să evacuaţi totul”.
Mama nici n-a ştiut de unde să înceapă şi ce să facă, a plâns şi i-a spus Lucicăi: ,,Ne aruncă în stradă”. ‒ ,,Nu te aruncă în stradă, vii la noi.” Lucica şi mama au cărat tot ce se putea căra de la noi de acasă şi ne-am mutat la familia Cârloabă la care am stat luni de zile. Ei nu aveau copii. Când eu şi sora mea ne-am îmbolnăvit de tuse măgărească, Lucica a chemat un taxi. Aşa se face că eu am călătorit cu un taxi în care, când şoferul voia să aprindă farurile, se oprea, turna apă peste carbid, asta producea gaz acetilen, îl aprindea cu chibritul şi obţinea o flacără care servea de far. Cu un asemenea taxi ne-am dus sus la Semenic, unde familia Cârloabă avea o vilă, o cabană.
